time read
Am inceput sa vad Dinastia Tudorilor. Sunt cativa ani de cand tot aud de acest film, recomandari peste recomandari, ca este asa si pe dincolo, „vai, cum de nu te-ai uitat inca?” si tot asa. Ok, mi-am spus. A venit momentul. Am dat play si m-am lasat prinsa in istorie. Trebuie sa recunosc ca ma fascineaza filmele de acest gen. Au o stralucire aparte. Costumele de epoca, personajele, intrigile, toate vin sa ne minuneze, sa ne faca sa visam la „ce ar fi fost daca ar fi fost…”
Nu despre Tudori vreau sa va vorbesc totusi, ci despre o scena care m-a pus putin pe ganduri. Dupa cum bine stiti, voi cei care ati urmarit filmul, Henry e destul de impulsiv. Are obiceiul de a se da mare si rotund, asa din orgoliu, ca na, e rege si pe rege nu-l intrece nimeni (crede el!). Bun. Se da mare ca poate sari o balta si sare. Din pacate cade in cap si se intepeneste in balta cu picioarele in sus. (Ca-n filmele cu prosti? Se prea poate.) Dupa aceasta cazatura ridicola, dar extrem de periculoasa, realizeaza ceva, ceva maret. A fost la un pas de moarte, un pas. Si ce a realizat el in viata asta? Mai nimic. Nu prea are motive sa ramana in istorie, nu are mostenitor (baiat), nu isi iubeste sotia, nu a dus razboaie memorabile. Si de aici explozia, decizia, rasturnarea situatiei. Vrea sa divorteze, vrea sa aiba un baiat – mostenitor, vrea, vrea, vrea.
Si acum sa privim de undeva de sus. Nu in poveste, ci la oameni, asa, in general. De ce avem nevoie de o tragedie pentru a lua decizii intelepte? De ce avem nevoie de o tragedie pentru a face un pas inainte, un pas important? Ne este teama? De ce? Rezultatul deciziei noastre poate fi alb sau neagru, dar, pe ici pe colo vor fi si griuri pentru a ne calauzi spre zona dorita. Orice decizie luata ne poarta pe un drum, dar asta nu inseamna ca drumul va fi batut in cuie. Nu inseamna ca nu vor exista scapari, drumuri laturalnice care sa ne duca acolo unde avem nevoie, unde ne dorim, unde ne este destinat.
Viata ne da din cand in cand cate o palma pentru a ne trezi la realitate, pentru a vedea mai bine. Viata ne da, viata ne ia pentru a ne da mai mult mai apoi. Cu cat amanam deciziile, cu atat dorintele ne vor fi implinite mai tarziu. Si daca viata ajunge sa ne dea un pumn, asa cum a primit minunatul rege Henry, atunci e clar ca a venit momentul sa deschidem naibii ochii si sa ne ridicam, sa mergem inainte. Rareori primim a doua sansa, asa ca mai bine sa profitam de prima.
Add Comment