Pierdut inspiratie, ofer recompensa!

Cred ca mi-am pierdut inspiratia. Nu mai stiu ce sa scriu. Nu mai am cuvinte… Da, in acest moment ma uit lung la foaia asta alba. Asez cuvinte si le sterg. Imi privesc unghiile vopsite in culoarea marii turcoaz la care tot visez. De parca unghiile ar putea face minuni! (oftat) Inchid ochii si caut o imagine. Poate ca un ceai imi va limpezi putin gandurile. Revin.

inspiratie, rapita

In timp ce apa se fierbea mi-au trecut prin fata ochilor crampeie de galben. Campuri cu rapita. O mare de galben acoperind verdele crud al frunzelor, o mare de galben contrastand puternic cu cerul albastru. Nu stiu de ce, rapita nu mi-a placut niciodata. Numele acestei plante imi suna straniu. Ca un tipat in noapte. Pronunt cuvantul rapita si pielea mi se face de gaina. E ciudat. Am admirat totusi frumusetea cu care imbraca pamantul. Si astazi, aceasta frumusete mi-a umplut ochii de lumina, de parca soarele coborase din cer pe campii. Ati observat si voi galbenul acesta superb, nu-i asa? Pe drum spre mare, pe drum spre munte, pe toate campiile e galben. Si va veni mai tarziu galbenul campurilor de floarea-soarelui si al campurilor de grau. Soarele a coborat pe pamant. Vrea sa ne faca sa zambim. Daca am putea sa il privim mai des… daca…

De cate ori am ocazia sa plec din orasul asta mare, oras prafuit si galagios, imi dau seama ca viata se afla dincolo de „betoane”. Viata e acolo unde oamenii traiesc sub cer, acolo unde se vad stelele si muzica iti intra in suflet fara sa stii. De unde stiu eu? Pentru ca acelea sunt momentele in care zambesc si cum sa zambesc daca nu ar fi vreo muzica care sa-mi gadile simturile?

Dar viata asta minunata o traim pe apucate. Ne daruim portii de viata, portii de zambet, portii de bucurie intensa pentru a ne intoarce de fiecare data intre peretii orasului. Suntem dependenti de ei. Suntem tristi. Da, este un moment din acela in care ma intreb ce naibii caut aici, ce vreau de la viata, ce ma face cu adevarat fericita… Mi-e teama sa imi dau raspunsuri pentru ca apoi ar veni intrebarea „ce te retine?”, intrebare la care as da din umeri fara sens.

Mi-am pierdut inspiratia de ceva timp. O caut. O caut in mine, o caut in albastrul cerului, in valurile marii, in galbenul campurilor, o caut in vis, in dorinte. As vrea sa ma indragostesc din nou. As vrea sa pot vedea pana departe, sa-mi fie cerul senin pentru totdeauna. Acum sunt… asa cum nu as putea scrie, pentru ca, stiti, imi place sa va fac sa zambiti si nu sa va intristez. Am o mie de ganduri. Dorinte care ar putea fi implinite cu un zambet. Visuri care s-ar putea realiza peste noapte. Dar ele intarzie de parca imi testeaza rabdarea. Si o testeaza. O testeaza.

Mi se va intoarce inspiratia, stiu asa. Asa face uneori. Pleaca. Dispare cu totul pentru ca ma apoi sa rasara ma luminoasa ca niciodata. Momentele acestea dintre fericiri sunt cele mai deprimante. Ce as face totusi cu o fericire liniara? Da, poate din cauza asta apar pauzele, sa stim sa apreciem ce avem. Ma amagesc si eu. Poate vine draga si colorata mea inspiratie.

3 Comments

  • S Posted 08/05/2013 08:08

    ….si totusi ai gasit ceva 🙂 pt tine nu exista „nu mai stiu ce sa scriu” cum la fel de adevarat nu exista „nu mai am ce sa citesc” 😉

  • andres Posted 08/05/2013 08:45

    Hehe! Multumesc, multumesc!
    Cu scrisul… mai am si pagini albe. Sa zicem ca e din cauza starilor de spirit, de ganduri mai gri care se invart haotic si nu ma lasa sa asez cuvintele intr-o ordine.
    Cu cititul insa… foarte rar se intampla sa iau pauza dupa vreo carte. Stii, e faza aia cu „a fost o poveste atat de frumoasa, incat o traiesc si dupa ce am dat ultima pagina”. Acum deja ma gandesc la urmatoarea carte. Poate iti spune ceva: Memoriile unei fete cuminti. Am tot amanant-o. Nu stiu de ce. 😀

  • S Posted 08/05/2013 10:39

    asteptai momentul potrivit 😉

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.