Iubirea pana la cer si inapoi duce la cupluri fara sfarsit… cand e doar pana la cer, ele se pierd undeva.
Am spus asta candva, undeva. Si am vazut atatea iubiri pana la cer, prea multe, prea triste si deprimante. Ca ploaia de afara. M-am trezit si ploua. M-am intors in vis. Cautam ceva. Si am gasit intr-un final. Parca eram intr-un film din ala cu dealuri nesfarsite, poteci stramte si vai abrupte. Dar dupa un deal pe care l-am urcat cu greu din cauza pietrisului pe care alunecam am ajuns. Acolo, la o aruncatura de bat era orasul in care trebuia sa ajung. Nu stiu de ce imi vine in minte Clujul… Insa era atat de pustiu, avea culoarea pamantului. Si apoi am gasit ce cautam. M-am trezit si ploaia imi batea in geam in continuare…
Nu ar trebui sa ninga? Ploaia asta parca nu se asorteaza cu luna decembrie. Nu imi place frigul, nici zapada, insa o prefer ploii. Prefer sa fie totul alb, static, sa fim noi miscarea din peisaj si nu apa ce curge si se infiltreaza peste tot, care ajunge sa ne intre pe sub piele si sa ne dea fiori bacovieni. Si mi-a placut Bacovia, prea mult, tocmai pentru ca nu imi placea senzatia de cenusiu pe care mi-o dadea, de umezeala, de decrepitudine.
Anul asta mi s-a parut atat de grabit, dornic sa se duca, sa dispara. Lunile s-au strecurat pe furis una cate una, s-au topit in ploi si in soare, s-au transformat in neant. Imi doresc si eu sa ma trezesc si sa fie alb. Albul lui decembrie e ca o minune intamplata, ca un vis din care nu vrei sa te mai trezesti. Si albul lui decembrie ne da puterea sa credem in minuni, in iubiri pana la cer si inapoi, in fericiri imense si zambete de soare. Sa fie decembrie alb!
Add Comment