Am intrat pe strada proaspăt asfaltată povestind despre meniul zilei. Ne-am oprit să verificăm castanele căzute ici și colo, doar una era întreagă, netedă, lucioasă. A vrut să o țină în mânuță pentru a i-o oferi doamnei. Uite, mami, a zis, acolo e coaja. E toamnă. I-am zâmbit. Am privit în jurul meu și am simțit bucurie. Eram doar noi pe acea stradă, ne îndreptam spre grădiniță. De pe o altă stradă se auzea un zgomot surd de buldozer la lucru, aici era liniște. Toate utilajele se mutaseră în alte părți. Ne puteam bucura de culorile toamnei, de frunzele care pluteau ușor spre pământ, de acel moment care părea să se lungească ca-ntr-un vis din care nu vrei să te trezești. Nu vreau supă de morcov, mi-a spus. Știu că nu vrei, dar măcar o guști. S-ar putea să-ți placă totuși. Am auzit ceva ce a sunat a „bine, dar totuși nu”. Era ceva nou. Nu discuția despre mâncare, ci faptul că discutam despre orice altceva decât “nu vreau la grădi fără tine”.

Primele zile de acomodare au fost crunte. Apoi a răcit și a stat acasă. Corpul lui a spus nu, ca în cartea lui . Am luat-o de la capăt următoarea săptămână, dar cu mai multă încredere, cu mai mult curaj din partea lui. În luna septembrie am construit acomodarea pas cu pas. Fiecare zi a fost o nouă bătălie câștigată. Avea zile în care voia să vorbească despre grădi, zile în care îmi spunea că nu îi place fără noi și subiectul era închis, apoi zile în care îmi povestea despre un coleg sau o colegă care erau și ei triști sau care îl alinau. Nu am insistat. Îmi cerea să îi spun povești din capul meu despre orice. Bine, asta îmi cere de când a început să vorbească. Așa ajungeam să aflu una alta de la grădi, cum că, de fapt, nu e chiar rău acolo, doamnele sunt drăguțe, copiii sunt simpatici, locul de joacă e mare, toaletele micuțe, jocurile multe. Ultimul pas a fost cu rămasul la somn. Și, aici, am avut o armă secretă. O zână bună mi-a dat un pont. Desenează, a zis. (Mulțumesc!) Și am desenat.

Am desenat zilele săptămânii, ce urma să facă piticul în fiecare zi: drumul spre grădi, preluarea de la ușă, mesele, activitățile, apoi somnul și “uite, mami vine imediat după gustare”. Să fi fost desenele, să fi fost toată pregătirea pe care am făcută de-a lungul timpului, nu știu. Dar a funcționat. Proteste au fost, încă sunt, dar acum am intrat în rutina de grădiniță cu somn și tot tacâmul.

Când văd străzile acelea pline de utilaje care sparg, și sapă, și toarnă, și nivelează, parcă văd luna septembrie în care am pornit la drum cu un copil care nu a dormit niciodată cu alte persoane decât noi, părinții, și am sfârșit cu unul trezit din somn care strigă “maaaaaami, ce dor mi-a fost de tine, uite gustarea, hai”. Am ajuns pe o stradă frumoasă, curată, care așteaptă noi aventuri.

Și, pe această stradă, pe la mijlocul ei, eram astăzi, ne-am uitat unul la celălalt și am zis: clătite! Era ora 8 și 10 minute, nu ne grăbeam. Ne-am oprit în loc și am inspirat mirosul acela, parfum de fericire. Cine face clătite la ora asta? Ce frumos miroase! Da, mami, miroase tare frumos. Facem și noi clătite diseară, ce zici? Daaaaa, a zis piticul și am pornit spre grădi. Nu știu dacă au fost clătitele de vină, dar Chris nu a mai vrut să-l țin în brațe pe ultima porțiune de drum până la intrarea în curte, a cerut jos după câțiva pași. Dacă mai spunea și că e băiat mare picam acolo leșinată. E și mâine o zi. Astăzi facem clătite. Să miroasă bucătăria și casa toată, să-mi miroasă părul și hainele, să fie o zi cu bucurie.

The post Dimineața miroase a clătite first appeared on Andreea Ban.

M-am trezit într-o dimineață și dimineața aceea a fost acum câteva ore. Am tras perna peste ochi și mi-am imaginat că sunt în altă parte, acolo unde soarele strălucește, unde cerul e senin și valuri mici se întind pe nisip. Peste cinci minute am aruncat perna cât colo și am ieșit pe balcon. Zgomot de basculante, de macarale și bormașini, claxoane, voci de copii din parcul de peste stradă, o ambulanță, un ciocan și un Dorel strigând el știe ce. Orașul mi-a alungat somnul și visul cu mare turcoaz. Orașul este viu și suntem parte din el. Unii ne-am născut aici, alții am fost adoptați de oraș. Trăim după regulile lui deși am vrea să credem că suntem independenți. Dar ne place. Obișnuință, zic eu. Să vii din vacanță, o vacanță lungăăăă și liniștită, să revii aici, în mijlocul haosului. Dacă aparții orașului, te vei întoarce mereu la el și vei iubi fiecare zgomot. După o perioadă de liniște perfectă vei dori să fii aici, să ieși dimineața pe balcon și să asculți muzica orașului.

Bine, poate nu chiar picamerele și nervii din trafic la orele de vârf, nu chiar ambulanțele și muzica dată nesimțit de tare din mașini un pic cam prea „stridente”, dar sunetul orașului. Îl auzi atunci când iei o pauză, ieși pe un balcon sau o terasă (la cafea sau țigară) și, pentru câteva minute, uiți de tot. Privești viermuiala de sub tine și asculți.

Cafeaua mea s-a răcit, gândurile mi-au rămas agățate în copacii din parc, copaci cu frunze încă verzi. Vara nu s-a dus, e atârnată acolo. Dar acum respirăm. Este o zi minunată și ar face bine să rămână așa.

The post Toamnă verde, toamnă gri first appeared on Andreea Ban.

Un bărbat se plimbă cu câinele în Parcul Tineretului. Un copil se joacă cu mingea. Mama îl privește de pe bancă.

–          Ionuț, lasă câinele în pace!
–          Nu e nicio problemă, Ahile e un câine blând.
–          Dar îl chinuie…
–          Dacă ați ști prin câte a trecut… e mai mototol așa, nu latră, nu mușcă.
–          Nu a intrat pe mâinile lui Ionuț până acum. Vă recomand să-l țineți la distanță.
–          Ei, ce ar putea păți?
–          Ionuț, nu-l mai trage de urechi. Uite, asta!
–          Veniți des aici?
–          Mda, e o zonă mai liniștită. De când a plecat taică-su nu se mai joacă cu alți copii. Nu-i place agitația și evităm străinii cât putem.
–          Vă întrebam dacă veniți des aici pentru că noi abia am descoperit aleea asta. Ahile mi-a spus chiar azi dimineață că…
–          V-a spus?
–          Da, mi-a spus că a visat o alee unde o să vină toamna în seara asta. Peste… zece minute.
–          Și vacile behăie, pisicile dansează…
–          Nu glumesc, chiar vine toamna peste zece minute.
–          Ionuț, nu-l mai chinui, dă-te jos de pe câine, o să cazi!
–          Ahile, nu așa băiatule. Uite ce-ai făcut! Ionuț e bine?
–          Da, da, așa e el, neastâmpărat. Ar trebui să mergem. E târziu. Ionuț, nu mai plânge, mami. Venim și mâine în parc.
–          Mai venim și noi, Ionuț, Ahile vrea să te vadă din nou. Uite, plânge și el. Pare timid Ionuț…
–          Nu-i deloc timid, doar că are o problemă cu vorbitul. Doctorii spun că nu o să… dar ce știu ei.
–          Îmi pare rău, îmi dau seama cât de greu este să-l creșteți singură.
–          E-n regulă. Nu avem nevoie de nimeni. Îmi pare bine că se joacă cu Ahile, de obicei e foarte retras sau îi supără pe copii. Iar cu animalele e altă poveste, îi place să chinuie tot ce prinde.
–          Nu-i nimic, lui Ahile îi place să fie chinuit de copii cu mame drăguțe.
–          Ionuț, să mergem, mami. E târziu și bate și vântul.
–          V-am spus că vine toamna. Mai sunt doar trei minute. Eu sunt Victor, apropo.
–          Lorena. Ești amuzant, știi asta?
–          Nu, nu sunt amuzant, de fapt mi se spune că sunt prea serios. Ahile, vino înapoi!
–          A fugit să caute toamna? Ionuț! Nu mai alerga, o să cazi!
–          Ahile, unde ești?
–          Ionuț, vino, uite ce vânt. Stai cu fața acoperită, dragule.
–          V-am spus că vine, v-am spus.
–          Victor, ești galben la față. Te simți bine?
–          Da, nu. Ahile, ce ai făcut? Ia frunzele de pe mine, și noaptea, și frigul. Lorena, fugi.
–          Haide, Ionuț, a venit toamna și înghite tot. Să-l luăm și pe Ahile.

–––––––
Text scris în colaborare cu Andrei Panțu în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema a fost una deosebită – realizarea dialogului fără a folosi vocea naratorului. A trebuit să lucrăm în echipe de câte doi și, la final, să ne citim textele. Au ieșit niște scenete minunate!

The post Toamna first appeared on Andreea Ban.

Şi nimic nu mai contează
Afară de ploaia care cade,
Ploaia care plânge în neştire
Amintiri de ieri,
Vise de mâine.

Cade încet şi rece dintr-un cer
Greu de atâta cenuşiu,
O ploaie desenată parcă
Pentru ochii mei.
Se scurge pe geamul uşor crăpat
Şi alunecă spre mine…
O privesc cu privirea rătăcită.
Se ridică în valuri de furie,
Mă învăluie ca o furtună
Şi frunze de toamnă îmi zgârie
Obrajii, picături de apă
Îmi lovesc pleoapele
Şi buzele…
E furtună. Mi-e frig.
Un ţipăt mut încearcă să
Se strecoare afară,
Dar furtuna mă îneacă.

Tresar din visul care mi-e
Coşmar şi furtuna se retrage
Într-o ploaie liniştită de vară.
Ochii îmi rămân pironiţi în tavan…
Mi-e teamă să-i închid.
Mi-e teamă de furtuna care mă pândeşte
Şi tu nu eşti alături…

Andres 

Foto

The post Furtuna de ganduri first appeared on Andreea Ban.

Am surprins astazi un porumbel printre frunzele unui copac. Statea acolo sus si privea lumea senin. Parea ca timpul sa se fi oprit in loc pentru el. Si timpul s-a oprit in loc pentru mine. Mi-au trecut prin fata ochilor raspunsuri. Soarele a avut in el ceva magic, a stralucit altfel… frunzele pareau si verzi si galbene. Frunze ce nu pareau a avea de gand sa cada. O toamna frumoasa, frumoasa de tot si un porumbel printre ramuri de copac.

Sunt indragostita, mi-am spus. Am imortalizat momentul si am zambit. Cum altfel as fi vazut porumbelul in minunatia de culoare daca nu as fi fost indragostita? E o stare ciudata de bine atunci cand gandul ti-e lipit de imaginea cuiva, cand iti potrivesti respiratia dupa respiratia celuilalt pentru a adormi impreuna pe aceeasi muzica, a tic-tacului celor doua inimi. Diminetile sunt mai frumoase cand cel pe care-l iubesti este ratacit printre vise, iar tu nu faci decat sa il privesti, sa-ti intiparesti in memorie imaginea aceea inocenta. Chipul lui frumos si senin la doar cativa centimetri de tine. L-ai saruta de atata drag, dar te abtii. Vrei sa mai stea putin in somn pentru a-l privi inca o clipa, o viata.

Am vazut mai devreme episodul din SATC in care Carrie afla ca Big isi face o operatie la inima. Izbucneste in plans instant. Si apoi iar, atunci cand le povesteste fetelor sau cand il viziteaza la spital. Viata e prea scurta i-a spus Big mai tarziu. Viata e prea scurta, stim cu totii asta. Dar de ce e nevoie sa apara cate o situatie extrema pentru a realiza acest lucru? Viata e la fel de scurta cu sau fara operatie la inima. Viata e atat de scurta, incat ar trebui sa profitam de ea in fiecare clipa. Dar nu, nu suntem in stare pentru ca intotdeaua va fi si maine o zi. Lasam pe maine dorintele imense de azi. Ne indopam cu iluzii desarte si cu maine dupa maine. Temerile ne transforma pe toti in oamenii ce vor trai maine. Azi… azi ne odihnim. Ne pregatim pentru acel maine care nu va veni niciodata. De ce nu suntem in stare sa iubim azi, sa imbratisam azi, sa dansam azi, sa ne imbratisam temerile si sa le topim in caldura noptii?

Sunt indragostita! Da, sunt. De ce sa las rostirea acestor cuvinte pentru maine, daca le simt astazi? Maine e o noua zi, o noua iubire se va trezi de dimineata. Iubirea de astazi este cea mai frumoasa, minunata, rupta din frunzele acestei toamne superbe. Sunt indragostita pana in vis si inapoi, pana la cerul plin de stele. Si acolo ma voi opri in noaptea aceasta, printre ele, stelele mii. Voi aduna o stea. Steaua care mi-a implinit dorinta… steaua care s-a asezat astazi printre frunzele verzi si galbene pentru a-mi darui un zambet.

Un porumbel printre frunze mi-a daruit astazi un zambet. Toamna asta galbena isi intinde catre mine ramuri de fericire. Le prind din mers si ma las imbratisata de ele. Sunt indragostita, spun din nou. Astazi sunt atat de indragostita incat cuvintele mi-s prea seci pentru a putea sa-mi deseneze fericirea…

The post Iubire de toamna galbena first appeared on Andreea Ban.

Nu stiu cum a trecut anul acesta, cum s-au intamplat lunile, cum s-au scurs zilele si orele. De fapt, e unul dintre anii aceia pe care nu ii pot compara cu altii, este poate anul fara luni, doar cu intamplari, cu trairi. Nu pot vorbi de o luna sau de alta, ci de momente, clipe de neuitat… atunci cand am ridicat paharele in aer si am strigat cu totii „La multi ani si un 2012 de neuitat!”, atunci cand am sarutat pentru prima data, atunci cand am stiut ca voi pleca, atunci cand am spus „La revedere, merg inainte”, atunci cand am dansat pana in zori si zorii m-au surprins indragostita, atunci cand am spus „Adio”, atunci cand am fost surprinsa cum nu credeam ca un om poate fi, atunci cand am imbratisat oamenii pe care ii iubesc si mi-as fi dorit sa ii fac parte din mine pentru totdeauna…

Anul asta s-a scurs pe nesimtite, am lasat in spate momente pe care le voi lua cu mine in drumul meu catre departe. Sunt fotografii cu zambete frumoase, zambete strambe, zambete bete de fericire, zambete de neuitat. Si, cu toate ca suntem deja in septembrie, as vrea ca 2012 sa se prelungeasca la nesfarsit… Oare cum as putea face ca anul sa nu plece? Vara sa mai stea putin. Toamna sa fie colorata si lungaaaaaa pana ne-am plicitisi cu totii si am face o petitie sa treaca. Dar nu ar trece pentru ca nimeni nu ar vrea sa o semneze…

Cum mi-am petrecut sfarsitul verii? Cu marea alaturi si doua carti. Am terminat o carte acolo, pe plaja sub soare. Am redescoperit-o pe Soni si am lasat-o sa-mi intre pe sub piele cum putine carti au reusit pana acum. Daca era vreo carte alaturi de care sa-mi petrec ultimul week-end la mare, atunci Soni a fost cea mai potrivita. Trairile ei erau valuri inspumate, erau intrebari urlate catre cerul plin de stele, intrebari al caror raspuns a venit cumva sub soare.

Asa mi-am petrecul sfarsitul verii, cu povesti frumoase, cu cer senin si soare cald, cu valuri mici si apa limpede. Iubind. Imbratisand si zambind. Mi-am petrecut sfarsitul verii indragostita, asa cum nici nu imi amintesc sa fi fost. Si poate va imaginati ca as vrea ca maine sa fie din nou vara… Ei bine, nu. Maine vreau sa fie toamna. Este al treilea anotimp pe care il voi petrece cu zambet. E ceva nou, ceva frumos, e colorat si plin de caldura… E septembrie. Luna povestilor ruginii, al frunzelor care se astern in covoare adormite, al apusurilor aurii. E luna in care culorile se aduna cu toatele la munte si ne cheama. Pictori iscutiti au colorat muntii in sute, mii de culori pentru ca noi sa le privim muti de uimire.

Da, mi-am petrecut sfarsitul verii. Sa vina toamna si iarna si poate ca cele patru anotimpuri mi se vor intampla de aceasta data. Poate. Speranta moarte ultima. Visul merge inainte, pe carari nebanuite, minunate. Tu cum ti-ai petrecut sfarsitul verii?

The post Cum mi-am petrecut sfarsitul verii first appeared on Andreea Ban.

Simt ca ma repet si eu asa cum se repeta anotimpurile, prea des… Este oare o varsta de la care simtim altfel scurgerea timpului? Este o varsta de la care clepsidra isi intoarce orele mai repede? Acum niste ani parca aveam veri mai lungi, ani mai lungi… acum nici nu venim bine de prin vacante ca ne e gandul la revelion, iar in noaptea de revelion ne si vedem pe plaje aurii cu valuri inspumate… De multe ori ma sperie trecerea timpului si as vrea sa-l mai tin putin, sa stea pentru mine cateva ore in plus, cateva zile sau ani.

Anii trecuti ma intrista luna septembrie, ma intrista pentru ca stiam ca vara s-a stins si in curand va fi totul alb. Nu imi place alb. Imi place verde, imi place albastru… Acum insa septembrie e totuna cu iulie, cu februarie, cu decembrie. O alta luna. Alt moment. Este momentul in care imbratisez o luna pe care nu am imbratisat-o niciodata la fel. Era mereu urata. In septembrie se scuturau castanii. In septembrie se termina vacanta si ne indreptam spre scoli cu umerii lasati de atata tristete ce pica in valuri peste noi. Castanii se scutura in continuare. Scoala e doar o umbra din trecut. Imi ridic privirea zi de zi catre cerul inalt si albastru si ma intreb de ce nu l-am privit asa mereu? De ce acum e mai albastru, de ce are stralucirea asta?…

Timpul trece grabit si ne agata si pe noi in drumul lui. Uneori ne oprim, imbratisam din privire peisajul si iubim, alteori alergam cu ochii inchisi visand la maine, mereu la maine si niciodata la azi. Imi doresc ca azi sa fie cea mai frumoasa zi din viata mea, mereu azi si nu maine. Ieri e deja o zi moarta, maine o surpriza, dar azi… offf, azi poate fi acea zi!

Vroiam sa spun ca a venit toamna, toamna colorata si vesela, toamna iubita si plina de iubire. Deschideti ochii si priviti-o, deschideti ferestrele si imbratisati-o, deschideti-va inimile si primiti-o! Are in ea zgomotul orasului… dar e al naibii de frumoasa!

The post Din nou toamna! first appeared on Andreea Ban.

In valtoarea zilelor uitam sa privim in jur, sa vedem cum peisajul isi schimba culoarea. Ne trezim intr-o zi si realizam ca verdele nu mai e verde, ca soarele nu mai straluceste cald ci rece, ca sandalele s-au transformat in cizme si copacii sunt pe cale sa ramana goi. Ziua aia poate fi o revelatie, dar poate fi si un moment trist. Unde s-au dus zilele de vara, cum de am pierdut primele semne ale toamnei? Ne-ar trebui un robotel micut care sa ne anunte momentele: acum a cazut prima frunza, acum soarele e colorat, acum parcul e plin de culoare, acum… zambeste! Si noi sa ne oprim din activitatea zilnica si sa privim, sa ne minunam de clipa… Un robotel ar fi minunat. Noi nu mai suntem in stare sa ne oprim si sa traim frumosul…

The post O frunza galbena, o alta toamna first appeared on Andreea Ban.

Toamna mea e ca paleta unui pictor. Astazi.

Maine poate fi una traznita, fara sens dar plina de-nteles pentru unii, pentru altii… Si daca v-ati lasat prinsi in toamna mea cea bicolora, atunci cu siguranta puteti desena cate o toamna dupa bunul plac.

Daca v-ati tinut imaginatia sub lacat, acum e momentul sa o lasati libera! Sa o aruncati in lume…

Inchideti ochii si imaginati-va… culori, toate culorile din lume… Ce culoare are toamna voastra?

The post Ce culoare are toamna voastra? first appeared on Andreea Ban.

– Ce faci? Astepti pe cineva? m-a intrebat o voce.
Am privit prelung, soarele batea din spate orbitor,
Vocea era agatata de o umbra… dar zambea.
– Astept verdele sa infloreasca, am spus,
Si imaginea s-a stins in lacul de alaturi,
Oglinda lucie brazdata de barci si vasle gri.
– Verdele? Nu pricep…
Ce vroia vocea asta? Nu stie ca linistea e sfanta
Cand verdele rasare?
– Doar asculta, acum rasare, isi face drum
Printre noi si ne invaluie ca o boare. Ne imbraca
In parfum de primavara si ne hraneste cu lumina.
Umbra s-a uitat la mine prelung si zambetul
I s-a transformat incet in intrebare.
– Da, asa sunteti voi cu totii, nu stiti sa ascultati,
Nu stiti sa priviti. Va intrebati de ce nu auziti,
De ce nu vedeti. Opriti-va o clipa si respirati.
Opriti-va si imbratisati totul…
– Dar…
– Niciun dar, o viata avem. Nu mai multe,
O viata de iubire, de zambete, de frumos…
Sa ne oprim din cand in cand sa o traim
Asa cum trebuie, sa ne oprim din tot…
Umbra de alaturi a inceput sa prinda culoare,
Zambetul i s-a aprins din nou cum s-a aprins
Al meu odata demult.
Esti cel care zambeste acum, esti tu sau eu,
Cel care am fost. Ai gasit verdele si dansul ploii.
Ai gasit sunetul razelor lovindu-se de apa
Si ecoul stralucirii soarelui de dimineata.
Te-ai gasit pe tine.
(17.01.2010)

The post Cum rasare verdele? first appeared on Andreea Ban.