time read
Orasul e ascuns in noapte. Luminile stralucesc ca mii de lumanari. Imaginile mi se perinda prin fata rapid, ca un film dat pe repede-inainte. Gandurile imi sunt si ele grabite, nu se opresc o clipa. Incerc sa le fac sa stea, se opresc asupra cartii dar o iau apoi la sanatoasa, alearga de nebune… se intorc spre ieri, apoi alearga spre maine. Ce a fost si ce va fi? De ce a fost? Cand va fi? Va fi? Si masina se opreste. Cobor. Pasesc incet in noapte, inspir aerul racoros de inceput de primavara si imbratisez imaginea cu o singura privire.
Un caine doarme. Are blana gri si pe alocuri alb, ca de baranete. Coada se pierde in iarba uscata. Nu imi pot lua ochii de la el. Labele ii sunt chircite parca de frig sau de nepasare. E asezat in peisaj cu maiestria unui pictor ce si-a dorit panza a prinde viata. L-a desenat in iarba ca element viu, dar atat de mort… Nu misca. Sunt in dreptul lui. Coltii ii are incremeniti de durere, de golul in care a plecat si nu se va mai intoarce. Imaginea se schimba. Peisajul e acum in doliu. Cainele care parea a dormi e acum mort. Imi iau privirea de la el. Tristetea acelei expresii ma deprima. Niciun spasm de somn, de vis, de durere. Nimic. E un desen cenusiu intr-un colt de oras ce prinde radacini in noapte. Dicolo de el e unul dintre marile si stralucitele Mall-uri.
Las in urma cainele incremenit in timp si merg mai departe spre Mall. Umbra lui e dupa mine. Ochii ii stralucesc fericiti, acum va afla ce e dincolo de usa de sticla, dincolo de viata. Nicio miscare, nicio fiinta, nici vantul nu mai bate. As face o poza pentru a imortaliza momentul, insa e atat de mort peisajul, nu merita… Nu vreau decat sa ajung acolo, la lumina, la cald si galagie. Vreau sa-mi resurscitez simturile cu agitatia vietii.
Trec de usa rotativa si umbra cainelui se ridica intr-o spirala catre stele. Imaginea lui incearca sa patrunda printre oameni, printre culori. Nu poate. Nu pot sa asociez cele doua imagini. Ar fi ca si cum as incerca sa aduc noaptea si ziua impreuna… nu as obtine decat linia orizontului tremuranda, pentru doar o clipa.
Acum orasul e viu, soarele il incalzaste si poate ca umbra cainelui s-a intors la el… si poate ca si-a fluturat coada din iarba si a fugit de nebun prin boscheti. Poate ca totul a fost un vis. Cum am putea oare sa transformam tot ceea ce nu ne place in vise urate, sa le inchidem intr-o cutie pe toate, cum am putea sa negam nimicniciile vietii si sa le aruncam cat colo. Ar fi asa simplu. Simplu ca o zi cu soare…
Add Comment