time read
Cer senin. Soare stralucitor ca-n filme. Copiii se joaca in parc. Ii privesc de la birou ca-ntr-o felicitare de vacanta. Imi aduc aminte cand eram si eu asa. Visam de multe ori sa fiu mare. Habar nu aveam ce dor imi va fi de acele momente. Timpul a trecut neiertator. Nu m-as mai intoarce acolo, insa imi lipseste timpul liber, imi lipsesc momentele alea in care nimic nu conta, decat eu, ceilalti copii, jucariile si jocurile copilariei.
Aseara, in drum spre casa, era un baietel care tipa din toti plamanii lui micuti. Se tot chinuiau parintii sa ii faca pe plac pana au renuntat. Si copilul a tacut cand s-a vazut neglijat. Cred ca a fost primul copil tipator care a reusit sa ma faca sa rad. Intreba din minut in minut „cand coboram?” (din troleu) si apoi, cand mama i-a spus „hai, acum trebuie sa coboram” s-a impaiat brusc si a intrebat „da’ de ce?! nu vreau!”. Am ras atunci si i-am compatimit pe acei parinti care nu mai aveau putere sa ii raspunda la intrebarile pline de energie…
Si e plin parcul de astfel de copii. Tipatori care mai de care mai variate. Cred totusi ca ei ne umplu viata de bucurie. Prin ei reusim sa ne retraim fericirile marunte. Ei ne ajuta sa nu uitam nicicand ce inseamna sa te bucuri de viata. E minunat sa stai sa ii privesti pur si simplu, sa iti aduci aminte ca odata, acum o viata, ai fost si tu asa. Un zambet. O raza de soare.
Add Comment